Zilele acestea se împlinesc 28 de ani de la evenimentele din 1989 – Revoluția. Sunt 28 de ani de ceață peste mentalitatea colectivă. Sunt zeci de ani deja de când ar fi trebuit să facem odată pentru totdeauna lumină peste una din cele mai negre perioade din istoria modernă a României.

steagul revolutiei cu steama comunista data jos

Multă lume, vreme de prea mulți ani, a numit aceste evenimente din  decembrie 1989 – Revoluție. Noi o să încercăm să nu folosim acest termen, cu riscul de a supăra multă lume. Pentru a ne putea argumenta punctul de vedere asupra celor întâmplate în urmă cu aproape 30 de ani, va trebui să facem o scurtă trecere în revistă a realității din acea perioadă.

În întreaga lume, regimurile comuniste începuseră să pice precum popicele lovite într-un joc de bowling. Bila care a produs aceste căderi a fost reprezentată de către situația economică a acestor țări și a întregului bloc comunist. Politica izolaționistă impusă de către URSS a fost una falimentară, care a dus în timp la împiedicarea transferului tehnologic dinspre Occident către statele comuniste. Logica suport a acestei decizii venea din faptul că Imperialiștii (Occidentul) vor să cucerească întreaga lume prin stilul de viață decadent promovat prin toate noile descoperiri și prin tehnologie. Iar de aici până la restricții ale importurilor de orice natură din Occident nu mai era decât un pas. Sovieticii doreau ca ei să controleze absolut totul – economie, armată, viața socială etc., iar ceea ce nu puteau controla era dat la o parte.

În timp, blocul comunist a încercat să se auto-susțină reciproc prin tot felul de schimburi economice, bazate în special pe schimbul în troc. Acest tip de economie nu avea cum să reziste o perioada îndelungata pentru că ceea ce lipsea cu adevărat din toată această poveste era chiar elementul de bază al economiei – fluxul de capital, banii. Valuta este elementul din economie cel mai fluid, este practic sângele unui organism viu, iar când acesta lipsește organismul moare, nu poate trăi la nesfârșit pe aparate.

Exact asta s-a întâmplat și cu economia întregului bloc comunist de la acea vreme – era pe moarte.

Singura soluție pentru a salva aceste națiuni era ca întregul bloc comunist să se redeschidă catre restul lumii și să nu mai trăiască în izolare. Iar pentru a se întâmpla acest lucru, pentru că nu puteau să spună gata de mâine suntem deschiși către lumea occidentală, trebuia să se producă o revoluție, trebuiau schimbate paradigmele de funcționare a acestor societăți.

Asta s-a încercat să se facă în 1989, când au început să se prăbușească regimurile comuniste din Europa de Est, fenomen ce s-a răspândit în întreaga lume în anii ce au urmat, culminând cu anul 1991 când practic URSS s-a desființat și au apărut numeroasele republici din Europa de Est și Asia Centrală.

Am menționat aceste lucruri din dorința de a crea imaginea de ansamblu a acelor ani, mai ales în contextul în care din ce în ce mai mulți oameni spun că regimul comunist a fost cel mai bun (fenomen des întâlnit în fostele țări comuniste, dar care începe să apară și în țări occidentale). Se pare că lumea uită destul de repede și riscă să repete greșelile trecutului – acest subiect îl vom aborda în articole viitoare.

Revenind la contextul românesc din 1989 – România era și de această dată codașa lumii europene. Toate țările din blocul estic al Europei își înlăturaseră, pe cale pașnică, dictatorii – Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia etc. Regimul Ceaușescu, cel care conducea cu o mână de fier destinele românilor, părea de neclintit, iar dictatorul Nicolae Ceaușescu părea să nege cu vehemență evenimentele petrecute în țările vecine și partenere în blocul comunist. El nu dorea în ruptul capului să accepte realitatea – regimul comunist era de domeniul trecutului și trebuia să rămână așa. România acelor ani se confrunta cu numeroase probleme economice grave – începând cu lipsa alimentelor și a bunurilor de consum, până la faptul că economia însăși producea în pierdere, cauza principală fiind coloșii industriali slab-tehnologizați care nu aveau randamantul necesar unei productii sustenabile. Pe scurt – se producea scump și se vindea ieftin sau nu se mai vindea deloc. România era la această dată singura țară din lume care și-a plătit datoria externă, iar acest lucru s-a făcut cât țara era în faliment, nota de plată achitând-o populația.

Deși în toată Europa de Est și în restul lumii se producea o Revoluție în adevăratul cuvânt, făcându-se transferul de la un tip de guvernare bazat pe principii socialiste la o economie de piață, instaurându-se ceea ce în termenii de specialitate s-a numit Tranziție, România părea să bată pasul pe loc. Românii păreau să nu înțeleagă ce trebuie să se întâmple, ce au de făcut și că lumea așa cum o cunoșteau ei urma să se sfârșească, că începea o nouă eră.

Văzând că lucrurile nu se schimbă și că România nu dorește să se miște în direcția în care vecinele ei o făcuseră deja, atât regimul de la Moscova condus de către Mihail Gorbaciov, cât și liderii occidentali au decis să intervină și să înlăture regimul de la București.

Deși în România existau multe cozi de topor ale URSS, iar semnalul de schimbare a venit în primul rând de la Moscova, lucrurile păreau că nu se mișcă în direcția stabilită în comun de către liderii țărilor blocului estic european, iar nomenclatura de la București refuză să prea puterea.

Atunci au apărut în România numeroase tabere, ale diferitelor grupuri de interese externe la care s-a adăugat unul (sau mai multe) grupuri de interese locale/autohtone. Pe de o parte erau cei care doreau înlăturarea regimului comunist din România, pe de cealaltă parte erau cei care doreau ca regimul să-și păstreze puterea.

Cei care doreau ca regimul comunist din România să continue erau cei din grupurile locale, îndeosebi cei din eșaloanele inferioare ale PCR.

Crimele săvârșite în perioada 16-25 decembrie 1989 au avut ca scop – diversiunea, trebuia să se creeze panică în rândul populației, să se arunce praf în ochi liderilor occidentali și sovietici, să le arate că în România se produce schimbarea dorită și totusi în realitate controlul țării să rămână tot al PCR prin eșaloanele inferioare.

Cu alte cuvinte, liderii de la București aveau deja un plan B, prin care după Revoluție să rămână tot ei la putere, iar România să caute din nou protecția Moscovei și astfel să reclădească blocul comunist reformat. Să nu uităm sloganele FSN-PDSR de la acea vreme – La vremuri noi, tot noi.

Pentru a spune pe scurt concluziile noastre cu privire la evenimentele din decembrie 1989, vom spune doar atât: în acel an în România a fost o lovitură de stat (nu o revoluție), prin care s-a deturnat revoluția planificată, nu de români, ci de către factorii de decizie externi, iar conducerea țării pentru următorii 30 de ani a fost acaparată de către eșaloanele 2-3 din PCR. Românii nu au dorit schimbarea cu adevărat, cel puțin nu marea masă a populației, se dorea în cel mai bun caz doar o schimbare a situației economice – adică oamenii să găsească ceva de mâncare în magazine, asta era dorința românului de rând în anul de grație 1989.

Restul evenimentelor au făcut parte dintr-un scenariu de diversiune și de aruncare de praf în ochi.

Dacă românii și-ar fi dorit cu adevărat schimbarea, aceasta s-ar fi produs mult mai devreme, dacă nu chiar din 1990, poate măcar în anii imediat următori.

PS: articolul va continua

1989 Revoluție sau Lovitură de stat?
Etichetat pe:                        

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *