ms-regele-mihai
Regele Mihai I al României

De câteva luni, internetul și media românească sunt bombardate de tot felul de mesaje aiuritoare la adresa Casei Regale a României în general și la adresa Majestății Sale Mihai I.

Subiectele acestor știri date pe surse de către pseudo-docți într-ale istoriei, care pozează în naționaliști și care nu pot scoate trei vorbe fără să facă referire la istoria națională, la poporul român care a făcut și a dres timp de milenii, sunt din mai multe domenii – în special economic.  Majoritatea acestor informații au ca scop denigrarea acestei familii regale și distrugerea unor valori și a imaginii Regelui Mihai I, valori în care românii au început să se regăsească în ultimii ani.

La fel ca în anii 90, în România se configurează două tabere: pro-monarhiști și anti monarhiști. Ambele tabere se prezintă ca fiind adevărații români și naționaliști. Primii, pro-monarhiștii se leagă de istorie, de realizările României din perioada regalității și sunt încercați de un sentiment de nostalgie care-i face să viseze cu ochii deschiși la reîntoarcerea perioadei de glorie. Anti-monarhiștii sunt cei mai agresivi, fac parte din două categorii socio-profesionale (trecute în linii mari, nefăcând o analiză detaliată a acestora). Prima include foștii și actualii nomenclaturiști, oamenii sistemului, cei care trag sforile cursului țării, care au legături directe sau care își au originea în vechiul regim, care se simt amenințați de reîntoarcerea Regelui Mihai I în țară. Cea de a două categorie componentă este alcătuită din vechii țărani care au fost luați din noroiul din mediul rural, de către regimul comunist și puși între betoane la oraș, care au reușit să facă ceva școală și care au și vor rămâne cu o nostalgie  față de vechiul regim.

Oricum am privi lucrurile ne putem da seama foarte ușor de câteva aspecte ale situației de acum, care se aseamănă foarte mult cu cea din anii 90:

∞ cei pro-monarhie sunt în special cei din categoriile oprimate de către regimul comunist, care au fost denigrate social și au fost catalogate ani în șir ca având origini “nesănătoase”, aceștia sunt în special cei care au originea în vechile familii boierești, cei care au avut părinții și/sau bunicii în elita românească de până în 1947,

∞ cei anti-monarhie sunt cei care își au originea în familiile care au preluat puterea în vechiul regim, cei care sunt și vor rămâne veșnic recunoscători regimului care i-a transformat peste noapte din oameni simpli, din păturile cele mai de jos ale societății în conducători și nomenclaturiști. Este normal ca ei să nu se dezică de educația pe care au primit-o în decenii, care îi transformase pe regii României alături de nobilii și intelectualii de până în 1947 în paraziții societății, iar pe cei care fuseseră analfabeți și nu avuseseră practic nici măcar o palmă de pământ pe care să o lucreze în eroi naționali, eroii socialismului și neamului, totul executat practic peste noapte din deciziile luate la Moscova.

∞ cei care au preluat puterea din 1990 încolo erau practic foștii nomenclaturiști, eșaloanele II și III ale fostului regim (în multe situații chiar și din prima linie) și se simțeau amenințați de întoarcerea fostului monarh și de posibilitatea reinstaurării monarhiei, fapt ce ar fi condus automat la debarcarea acestora din funcții, ceea ce, desigur, le-ar fi displăcut enorm.

Anti-monarhiștii au fost cei care au venit în campaniile electorale de la începutul anilor 90 cu slogane ca: „nu ne vindem țara”, „ală nu a mâncat salam cu soia cu noi”, „capitalism cu față umană”, „la vremuri noi – tot noi” etc. Ei au câștigat alegerile și au dus România într-o tranziție care a durat de 2-3 ori mai mult ca în cazul altor state din regiune și a cărei duritate a depășit-o cu mult pe cea din Polonia (stat care avea practic aceleași premise ca și România de după 89, dar care s-a descurcat mult mai bine și a devenit rapid lider regional din punct de vedere politic și economic).

Rezultatele vremurilor din anilor 90 au făcut imposibilă apropierea României de Occident și astfel s-au risipit zeci de ani de evoluție, ajungându-se la un nivel de regres fantastic de complicat, țara fiind la sfârșitul anilor 90 în pragul falimentului pe care l-a evitat doar la mustață și numai cu reforme extrem de complexe, dure, cu crize sociale și cu intervenția forurilor internaționale.

Această situație s-a datorat deciziilor pe care românii le-au luat: am votat un fost nomenclaturist comunist să coordoneze transformarea României din stat socialist într-unul capitalist; am decis să nu privatizăm societățile de stat pentru că nu am vrut să ne vindem țara – ca atare în schimb am dat-o gratis; uzinele au fost casate în loc să fie re-tehnologizate și păstrate în funcțiune;  s-au menținut în funcții de decizie persoane care orchestrau mineriade, ceea ce a dus la numeroase crize sociale și de imagine a țării la nivel internațional; am avut în plan să fim în continuare alături de Rusia în CSI și am întârziat procesele de aderare la NATO și UE – cu alte cuvinte, am căutat (ca stat), să fim alături de Rusia aflată în criză financiară și care a prădat toate fostele state satelit, în loc să ne urmăm cursul firesc către Occident care mergea mult mai bine.

Cei care nu pot fi de acord cu afirmatiile mele se pot gândi simplu: după deschiderea granițelor, românii au plecat în Europa, nu spre Rusia, inclusiv rușii s-au orientat spre Occident.

Revenind la situația Regelui Mihai I, după așa-numita revoluție din 1989, fostului monarh nu i s-a permis să intre în țară decât la 7-8 ani distanță și numai când la putere ajunsese un partid pro-monarhie.

Cu alte cuvinte, comunismul fusese înfrânt doar cu numele, iar unui cetățean român i se interzicea dreptul de a reintra în propria țară. Motivul este unul: în România începuseră mișcările pro-monarhice care începeau rapid să adune adepți, iar la mitingurile organizate în susținerea regelui Mihai I se strângeau sute de mii de oameni, ceea ce, cumulat, însemna practic milioane de oameni la nivel național. Nomenclaturiștii nu își puteau permite ca regele să revină în țară, deși din punct de vedere legal avea tot dreptul, ba mai mult, avea chiar dreptul să revină pe tron, în condițiile în care ar fi trebuit ca după revoluție să reintre în vigoare Constituția din perioada interbelică care prevedea ca România să fie monarhie. Evident acest lucru nu s-a întâmplat, iar România a stat timp de doi ani fără o constituție, până 1991.

Cei care au preluat puterea în 90, aveau obligația de a supune la vot prin referendum dacă România re-devenea sau nu monarhie. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Înainte de a vota noua constituție se putea încerca o nouă unire a României cu nou apăruta Republica Moldova (după destrămarea URSS). Se putea profita de contextul internațional, iar cele două state române se puteau uni și porni pe un drum european ce le-ar fi putut asigura o situație economică mult mai bună și o tranziție mult mai ușoară. Nu s-a dorit acest lucru și ca atare nici nu s-a realizat.

Deși în anii 90 s-a vorbit despre retrocedarea bunurilor confiscate de vechiul regim, acest lucru nu s-a întâmplat nici măcar la 26 de ani după evenimente, cu o singură excepție – aurul confiscat de la anumiți cetățeni, care aparțin unui grup etnic minoritar, nu tuturor românilor. De ce s-a întâmplat acest lucru? Simplu, se dorea destabilizarea României pe termen lung.

În aceeași situație s-a aflat și Casa Regală a României, care la fel ca și ceilalți români, fusese deposedată de bunuri în fostul regim și care după 1990 nu a primit ceea ce îi aparținea de drept decât în urma unor lungi și complicate procese la curțile europene pentru drepturile omului, dar care i-au dat dreptate Casei Regale.

Acum, contestatari ai Regelui Mihai I și ai Casei Regale vin cu argumente de genul celor din anii 90, e.g. regele a luat de la statul român pământuri, moșii și păduri, susțin că aceste bunuri au fost ale României și că trebuiau să rămână ale statului. Nimic mai fals, atunci când a fost numit domnitor al României Carol I nu exista nicio Casă Regală a României și nici nu a primit de la statul Român de la acea vreme nimic care să constea în terenuri, case, palate etc., ci în timp, acesta (Carol I) și-a vândut moștenirea din Germania (Prusia de la acea vreme) și și-a construit în România palatele și a cumpărat terenurile și pădurile care vor face parte ulterior din domeniile Casei Regale. Aceste domenii au fost confiscate de statul comunist și trebuiau să revină după Revoluția din 1989 în posesia Casei Regale a României/ Regelui Mihai I. Acest lucru nu s-a întâmplat decât ca rezultat al unor procese la forurile internaționale, în urma cărora România a fost aspru sancționată.

Argumentele anti-monarhiștilor pe aceasta tema nu sunt valide: statul român nu a fost sancționat din cauza Casei Regale a României care își cerea proprietățile, ci din cauza celor care au condus țara în ultimii ani și care le-au refuzat moștenitorilor legitimi dreptul justificat de a reintra în posesia bunurilor confiscate. Evident că Regele Mihai I putea să renunțe la drepturile sale și să nu intenteze procese pentru recuperarea bunurilor, dar erau drepturile sale legale. Câți dintre cei care-l critică acum ar fi renunțat la recuperarea bunurilor care le-ar fi aparținut de drept? Probabil niciunul, pentru că cei care acum îl critică și-l condamnă au fost exact cei care au întârziat procesele de restituire către foștii proprietari pentru a intra ei înșiși în posesia lor. Un astfel de exemplu îl reprezintă fostul deputat Victor Hrebenciuc, care a fost implicat în procese de restituiri ilegale de păduri de zeci de mii de hectare; de ce împotriva lui nu sunt articole, de ce pe el nu-l condamnă nimeni pentru ilegalitățile comise? Pentru că face parte din sistem, acel sistem care a fraudat statul român și încă mai face asta.

Cei care condamnă Casa Regală a României și îi numesc pe foștii regi trădători de neam să cerceteze cu mai multă atenție în istorie și vor constata urmatoarele aspecte:

∞ în timpul monarhiei România a devenit stat independent

∞ în timpul monarhiei România a devenit România Mare (după unirea de la 1918)

∞ în timpul monarhiei România a reprezentat ceva în Europa, era o țară în care se venea, nu una din care se pleca.

Cu toate acestea, Regele Mihai I este considerat de către unii trădător național pentru că și-a revendicat drepturile legale.

Iar care îl condamnă pentru abdicarea din 31 decembrie 1946, ar trebui să aibă în vedere și contextul internațional în care s-a desfășurat aceasta și să nu uite că și așa a fost ultimul rege abdicat din Europa de Est.

Sloganele internaute aruncate de unii și de alții care se pretind naționaliști și apărători ai istoriei și tradițiilor românești sunt aberante, România nu a reprezentat nimic ca stat până în perioada regalității, nu avea o identitate națională până 1948. România era spartă n state și principate care nu își câștigaseră independența. Așadar glorioasa istorie națională nu a existat până la dobândirea independenței sub conducerea regelui Carol I.

Argumentele criticilor monarhiei nu sunt valide. Dacă ținem cont de faptul că acești critici, care sunt în mare parte și anti-europeni, nu neapărat postează în favoarea Rusiei, dar lasă de interpretat acest lucru, putem să ne dăm singuri seamă de unde vin acele informații defăimătoare la adresa regalității și de multe ori și împotriva UE. Monarhia ne-a făcut să visăm la Occident de aproximativ 150 ani, însă este de așteptat să cauți să denigrezi Casa Regală atunci când interesele tale sunt din cu totul alt spectru.

Priviți contextul internațional, vedeți ce se întâmplă în statele vecine, încercați să faceți unele conexiuni. Nu sunt întâmplătoare campania împotriva Uniunii Europene, cea împotriva Casei Regale a României (care este una dintre legăturile directe ale României cu Europa) și promovarea exagerată a identității naționale.

Demarcaţia între Monarhie, Occident şi naţionalismele meschine
Etichetat pe:                

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *